lumeDreapta

Credinta intr-o lume dreapta
        Credem că lumea în care trăim este dreaptă, că primim ceea ce merităm şi merităm ceea ce primim. Oare acest lucru este adevărat? Sau e doar o modalitate de manipulare şi control social? De câte ori adulţii nu controlează copiii spunându-le că sunt obraznici li se va întâmpla ceva rău? Sau la biserică nu aţi auzit de atâtea ori că dacă păcătuiţi ajungeţi în Iad, iar dacă faceţi fapte bune veţi avea parte de viaţă veşnică fericită în Rai?

        Ipoteza credinţei într-o lume dreaptă a lui Lerner (1980) a fost formulată iniţial ca o stare particulară de disonanţă cognitivă (contradicţie care apare între ideile sau între ideile şi comportamentele unei persoane) care este implicată în situaţii de încălcare a dreptăţii. Această ipoteză afirmă că oamenii au nevoie să creadă că mediul în care trăiesc este un loc previzibil şi controlabil şi în care există dreptate şi ordine, iar oamenii obţin, de obicei, ceea ce merită. Credinţa într-o lume dreaptă se traduce printr-un fel de certitudine non-criticată că, în final, dacă destinul individului este ceea ce este, trebuie ca el să fi făcut ceva pentru a-l merita. Oamenii au tendinţa de a structura lumea în cadrul perceperii şi reprezentării ei. Aşa cum afirmă gestaltiştii, oamenii nu au percepţia haosului, ei introduc ordine şi legităţi de funcţionare şi cauzalitate chiar şi acolo unde nu există. Explicatia este aceea că dacă cunoşti aceste legi poţi controla mediu, dacă cunoşti cauza poţi influenţa apariţia efectului, şi chiar dacă acesta este doar un bias al gândirii umane, a crede într-o lume dreaptă este securizant pentru că simţi că deţii controlul, crezi că dacă faci bine eşti păzit de evenimente negative, ba chiar eşti răsplătit. Astfel credinţa într-o lume dreaptă (”după faptă şi răsplată”) poate deveni o pârghie importantă a manipulării şi controlului social în mâna părinţilor, a bisericii, a oricărui individ aflat într-o relaţie interpersonală.
        Totuşi există şi un revers al medaliei, această credinţă are şi efecte negative în relaţiile interpersonale. Când asistă la o suferinţă nedreaptă, oamenii sunt motivaţi să restabilească dreptatea, lucru care se poate face ajutând victima, iar dacă acest lucru nu este posibil, blamând victima, fie datorită actelor sale “rele”, fie datorită caracterului ei “rău”. După Lerner, indivizii, motivaţi de grija de a evita situaţiile dezagreabile ocazionate de observarea unui actor social aflat în dificultate, fără motive aparente, sunt dispuşi să explice evenimentele regretabile imputând cauza mai degrabă actorului decât hazardului. Confruntaţi cu suferinţa şi nedreptatea, dezvoltăm strategii cognitive în scopul de a găsi motive sau explicaţii pentru “această stare a lucrurilor şi a lumii”.
        Atribuirile pe care tind să le facă oamenii le permit să-şi menţină credinţa într-o lume dreaptă, ceea ce îi face să se simtă păziţi de nenorociri în cazul în care nu fac nimic rău prin care să le atragă asupra lor. Lerner şi Simmons (1966) au examinat blamarea/învinovăţirea victimei într-un studiu. Rezultatele (1986) tind să arate că pe cât distanţa dintre inocenţa victimei şi credinţa într-o lume dreaptă este mai mare, cu atât mai mult victima va fi redusă şi devalorizată în scopul de a restabili un echilibru între realitatea observabilă şi credinţa într-o lume dreaptă: “oamenii obţin ceea ce merită şi merită ceea ce li se întâmplă” (Deconchy, 1984).
Faptul că oamenii pornesc de la presupunerea ca “fără foc nu iese fum” şi au tendinţa de a căuta cauza în spatele fiecărui eveniment îi face pe oameni să-l considere vinovat pe orice inculpat, considerând că trebuie să fie vinovat de vreme ce a fost acuzat. Chiar şi procedurile juridice cad în această capcană, confirmând un verdict prestabilit.
        Fondându-şi studiul pe ideile lui Lerner, Guimond şi Simard (1979) arată importanţa pe care o are, în cadrul procesului de atribuire, apartenenţa indivizilor la categorii ierarhizate. Ei presupun că un raţionament bazat pe credinţa într-o lume dreaptă apare în special în cazul explicaţiilor pe care le dau cei bogaţi asupra inegalităţilor sociale. În sprijinul acestei ipoteze vin diverse observaţii care arată că, în Statele Unite, majoritatea albilor consideră că negrii înşişi sunt responsabili pentru condiţiile grele în care trăiesc (Feagin, 1972). Argumentele folosite de obicei pentru a justifica sărăcia pot duce la explicaţii individualiste (ca, de exemplu, lipsa de efort a săracilor), structurale (de pildă, exploatarea de către bogaţi) sau fataliste (cum ar fi neşansa). Cauzele individualiste sunt percepute ca fiind cele mai importante şi se adaugă credinţei într-o lume dreaptă. În plus, cei care îi fac pe săraci responsabili de starea lor sunt şi cei care se opun programelor sociale menite să vină în ajutorul săracilor. (Franzoi, 2000)
        Avem tendinţa de a-i ajuta pe cei care au ajuns într-o situaţie critică, cu condiţia de a nu se face vinovaţi de starea în care au ajuns. (cauză internă + liber arbitru = posibilitatea de a alege). Mai degrabă îl ajutăm pe vecinul căruia i-a ars casa din cauza unui scurtcircuit electic în timpul unei furtuni, decât pe cel care “şi-a dat singur foc casei”, adormind cu ţigara aprinsă în pat. Cei care “şi-o fac cu mâna lor sunt mai puţin ajutaţi. Aşadar este importantă imaginea pe care o prezentăm dacă vrem să obţinem ajutor. Poate că de aceea sunt persoane care îşi plâng mereu de milă, spun că soarta este nedreaptă cu ele şi cred în horoscoape. De ce să nu dăm vina pe astre dacă se poate?

(C) Axiologic Research SRL 2005